Am sa va povestesc doua din aventurile mele in lume la intalnirea cu minoritatile rrome vizibile si mirositoare, in doua perioade si locatii diferite ale existentei mele.
Italia, 2007
Ca orice roman cu salariul mic in Romania, odata pe an imi permiteam un mic concediu. Ca munceam 3 luni numai sa platesc excursia nu era o problema, deh, o viata are omu si pe aia o f...rige.
Anul trecut a fost randul Italiei sa primeasca binemeritata contributie la fondul de taxe din turism. Nu ca nu as fi patriot, dar iubirea de mosie trece prima oara prin stomac. Si cum stomacul se umplea mai repede si mai bine in alte teritorii, am ales exotismul si erotismul plajelor mediteraneene.
Si cum va spuneam, aflat fiind intr-un market din statiune, dupa ce am explorat diversitatea limbajului romano-italian prin sublimul frazeologic exprimat in idiomul "ciordiamo ceva?" fapt ce mi-a trezit nebanuite reactii psihice, printre care negarea instanta a limbii materne (noroc ca o rupeam pe italiana si m-am descurcat la casa de marcat), pentru a marca o zi sublima pe coasta insorita a adriaticii, seara am iesit pe faleza sa cinstesc cu sotia un vin din regiune.
Muzica italiana combinata cu briza marii, servire ireprosabila, vinul nici prea scump dar nici prea ieftin. O seara perfecta. Ne mai deranjau din cand in cand "afro-italienii" cu cate o floare, forme din baloane pentru copii, deh munceau si ei ca probabil aveau familii de intretinut. Si deodata apare la masa unde savuram licoarea zeilor un tigan, parca coborat din cartile cu povesti pe care obisnuiam sa le citesc seara inainte de culcare cand eram copil. Blugi taiati treisfert, camasa inflorata si murdara era deschisa de la mijloc in jos facand loc unei burti nespalate satula parca si ea de viata. In timp ce se apropia de masa cu slapi de guma ce lipaiau scalciu pe caldaram mi-am intors discret capul si acel moment mi-a fost fatidic. Mi-am adus aminte de datorii, de sacrificile facute pentru a scapa o saptamana de tiganie si mizerie. Am privit o secunda cartonul mazgalit care il tinea in mana , nereusind sa descifrez ce dracu scrie acolo, mi s-a parut ca aud ceva de genul " Una sera felice" iar in acel moment toata sila fata de acesti care isi spun rromi (nefericit as spune eu) mi-a facut trupul sa tremure. Si in momentul in care m-am intors cu tot corpul sa-i spun pe limba lui Arghezi cei cu mucegaiurile si noroaiele mamei lui, acesta se intoarse si grabi pasul. Probabil m-a auzit spunandu-i nevestei " Il omor".
Multumit ca deranjul a durat atat de putin, am luat precum un expert paharul de vin intre doua degete, l-am invartit spre a-i delecta aroma si culoarea si am zis: "Ce scurta-i viata dar cate placeri avem in ea".
august 2007 Rimini, Italia.
Canada, 2010
Dupa o mica excursie in Belleville, un orasel rustic canadian (perfect conservat in stil anglo-scotian cu mici influente catolico-filipineze) aflat la aproape 200 kilometri est de Toronto, marea metropola colorata in toate curcubeele posibile de la alb la negru si a paradelor gay, pe drumul de intoarcere am oprit pentru hranirea cailor mei putere pe nume 99 Chrysler Intrepid. Cum toate self-servurile (adica serveste-te singur) erau ocupate am vazut o linie de alimentare mai singurica asa. La inceput am crezut ca era destinata noilori bolizi eco propulsati de energie electrica dar curand aveam sa descopar minunatia blonda de la full service care insera cu eleganta furtunul pompei in orificiul rezervorului. Eu, baita finut, sar din masina sa o ajut. Ea, blonda , inalta, frumoasa, pe deasupra si tanara , chiar prea tanara pentru gusturile unora, imi explica indatoririle sale de serviciu. Ii zambesc. Imi zambeste. Sotia, din dreapta locului soferului, nu. Intreb daca sa introduc cardul de credit in fanta aparatului. Ea imi explica ca o face singura. In kiosk. Cer un serviciu de 20 de dolari, oferit pe loc cu un zambet larg, de fecioara impletita, desi parul ii flutura in vantul pornit ca din senin. O melodie lina se combina majestic cu parfumul ei, probabil luat la reduceri. Ne indreptam amandoi inspre cusca (avand in minte dansul imperecherii dolarilor de pe cardul de credit) pentru a plati meniul automobilului naravas, ii intind plasticul, ea il citeste, ii ofer un autograf fara insa a-i lasa numarul de telefon, greseala mea.
Deodata, in beatitudinea momentului despartirii, in timp ce ma indreptam linistit si fericit catre naveta spatiala, un iz puternic de mortaciune imi tezeste simturile readucandu-ma pe pamantul poluat fonic. Imi intorc privirea si intr-o clipa zambetului sagalnic ii lua locul o grimasa uluita. Uimita. Contrariata. Idioata. Un drac de tigan impelitat, mic de statura, burtos si mustacios, flutura amenintator in aer cateva bancnote de 50 de doalari tipand intr-o spurcata engleza cu caractere est europene "No gud mony". Puteam sa jur ca era vecinul de la scara doi, ala cu mertanul parcat pe spatiul verde si manelele la maxim. Si asa cum Marcel Prosut isi amintea in celebra La recherche du temps perdu (lectura obligatorie la orele de franceza) de prajiturica bunicii asa si mie amintiri neplacute imi rascoleau creierul mic, mirosul mizeriei umane se combina cu imaginea raului absolut coborat din inaltimiile iadului. Era prima oara in cei doi ani si ceva de cand am aterizat pe taramurile fagaduintelor laptelui si mierii cand mi-am revazut parte a tineretii apuse, la fel ca si in versurile "mai intoarce doamne roata". Si a intors-o. La toaleta.
Si dupa doua saptamani de la tragica intamplare inca imi rasuna in urechi stridentul estic al unui "no gud mony" prevestitor de inselaciune si furaciune. Inca ma gandesc la saramana printesa lasata de lasul de mine in mainile capcaunului, devorator de suflete.
Si nu am lasat bacsis.
septembrie 2010, undeva pe autostrada eroilor la 200 km est de Toronto, Canada.
